Centrul Cultural Japonez al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași organizează, în semestrul II al anului academic 2025-2026, cursuri de limba japoneză, nivel începător.
Cursurile sunt gratuite și vor avea loc săptămânal, în perioada martie – mai 2026 (intervalul orar va fi stabilit după formarea grupelor de curs). Sunt disponibile 40 de locuri, iar studenții vor fi acceptați în ordinea înscrierilor.
Studenții UAIC interesați se pot înscrie în perioada 16 – 20 februarie 2026, accesând formularul disponibil în acest link.
***Japoneza (日本語, nihongo- pronunție) sau nipona, este principala limbă vorbită și scrisă în Japonia. Japoneza prezintă asemănări sintactice cu limbile altaice, și posibile influențe de vocabular și morfologie din limbile malaio-polineziene. Pe durata ultimelor aproximativ 15 secole, în urma contactului cultural cu China, un număr important de cuvinte au pătruns în limba japoneză, împreună cu scrierea ideografică. În afară de caracterele chinezești (numite în japoneză „kanji”), japoneza folosește în prezent și „hiragana”, „katakana” (două silabare fonetice paralele, de câte aproximativ 50 de simboluri fiecare), și ocazional „rōmaji” (caractere latine).
Este considerată o limbă aglutinantă (care formează cuvinte și expresii prin alăturarea de morfeme) și se distinge printr-un sistem complex de forme de exprimare onorifică, reflectînd structura ierarhică, „verticală”, a societății japoneze. Este o limbă izolantă, funcțiile sintactice ale substantivelor sunt indicate prin particule cazuale și numerative.
Sunetele din limba japoneză sunt relativ puține la număr. Accentul se manifesta prin intonație (înălțimea sunetului), care poate servi uneori la diferențierea unor cuvinte altfel identice.
Deși nu este deloc înrudită cu limba chineză, japoneza a împrumutat masiv din aceasta pe parcursul a mai mult de 1.500 de ani de legături culturale. În scrierea japoneză erau folosite inițial exclusiv ideogramele chinezești, numite în limba japoneză „kanji”, dar datorită diferențelor majore la nivel gramatical între cele două limbi această metodă de scriere era greoaie fiind necesară introducerea unor caractere fonetice care să marcheze de exemplu flexionările specifice limbii japoneze. Astfel au început să fie folosite, pe lângă kanji, și două silabare („alfabete” în care unui caracter îi corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezești. Acestea sunt: hiragana, folosit pentru scrierea terminațiilor gramaticale, prepozițiilor și conjuncțiilor, precum și altor cuvinte care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, și katakana folosit în scrierea numelor străine (provenite din limbi care nu au kanji), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor cuvinte (similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine în limba română).
